Cel mai frumos este atunci când stai și vezi cum cineva înflorește sub umbra ta. Cred că e unul dintre cele mai dorite și ireproșabil, cele mai satisfatoare sentimente și gânduri. Să protejezi, să asculți, să dai de o parte ce e dăunător, ce nu este viață, să strângi cele mai sublime lucruri de pe pământul asta și să le pui la tulpina florii. Să o vezi cum crește, cum se înaltă, cum visează din ce în ce mai sus, spre soare, sau chiar spre alte universuri. Să citești din mișcările ei în bătaia vânturilor dorința de a pleca, de a cunoaște, mai bine spus, de a se cunoaște, de a se citi în stele, de a se vedea în mări, în țări și în munți. În fiecare dimineață, cu prima rază de lumină să o vezi cum zâmbește, cum se joacă și cum se udă în stropii de ploaie dingrădina ta.
Poate că într-o zi va vrea să înflorească în alte locuri, în alte grădini, cu alți ochi ce o privesc. Nu o îngrădi, nu o rupe, nu o opri din creșterea ei naturală, doar pentru că ție îți este teamă de aceste lucruri. Mai bine șoptește-i spaimele și fricile și sigur o să te înțeleagă. Du-te la ea cu dragoste și abandon. Lasă-te descoperit în fața ei. Iar ea atunci, din viața ei mereu înfloritoare, îți va oferi petale pentru a le purta tot timpul cu tine, amintindu-ți că tu ești cel care a ajutat-o să înflorească. Mereu va rămâne în grădina ta, oriunde se va afla.
De ce iubim femeile ?
Pentru ca nu ne putem abtine
Pentru ca au grija de noi, de aceea mai tot timpul ne dam loviti doar ca sa vedem cum vin ele si ne pun pe picioare
Pentru ca e frumos sa vezi cum rad, de aceea ne prefacem ca ne impiedicam in speranta ca ele vor rade de neatentia noastra minute intregi
Pentru ca e bine sa vezi cum admira faptul ca ati cazut de acord, de aceea candva o sa urasti un fel de mancare doar pentru ca ele il urasc.
Pentru ca iti place cand sunt pur si simple femei si poti sta si tu pe langa sa vezi.
Pentru ca sunt simple ca orice om cand nimeni nu le priveste si stii ca atunci sunt cele mai frumoase.
Pentru ca ezita sa te puna intr-o situatie aiurea
Pentru ca din tine fac centrul unui univers pe care tu pana atunci nu ti-l puteai imagina.
Pentru ca pot fi si ele nervoase, stresate, triste, incapatanate si arogante,
Si pentru ca poti fi si tu asa pe langa ele.
Pentru ca te privesc ca pe un erou si iti multumesc de fiecare data cand esti acolo.
Pentru ca pot sta minute in sir sa te priveasca cum nu faci nimic.
Pentru ca le place sa adoarma si sa se trezeasca cu tine
Pentru ca nu au nici un regret
Pentru ca fac fumatul, fotbalul, imbracamintea, uitatul la televizor, spartul semintelor, berea, muzica, etc., sa fie niste activitati incredibil de perfecte.
Pentru ca iarta.
Shahmen
Mi-am lasat stiloul in smoala impietrita a noptii, de vreo doua zile si de fiecare data cand ma gandesc la el ceata neagra imi iese cald din nas, urcand spre ochii cu care vad linistea ce se adaposteste peste al meu oras in aceasta dimineata rece si cu culori manjite, cu dealuri incurcate si cer murdar, ca dupa o ploaie marunta de munte ce spala cuvintele vesele de pe fata oricarui om cu patru membre. M-am trezit in acea dimineata despre care am vorbit adineauri fara corp si fara minte. Totul plutea : cartile, foile cu cerneala separat de orice atom aruncat de vantul care venea din cealalta camera pentru ca era usa deschisa si astfel i se permitea, scrumiera cu mucurile, camera cu peretii si vopseaua lui bunicul, capul si creierul meu. Ma apasa o mahmureala care facea ca totul se fie vis, sa nu aiba palpabilitate ridicata si nici constiinta. Fara sa imi dau seama, am fost ridicat de o idee si tinut sus precum un megalopol al capitalelor lumii. Atat de sus incat pescarusii si corbii si vulturii deveneau din ce in ce mai invidiosi pe maiestria cu care eu urc. Ma impingea din ce in ce mai tare un curent rece sau cald, mai bine cald, care isi facea loc prin toate vertebrele si coastele mele scojite de timp, de calcar si de magneziu. Am ajuns jos pe covor si toate filozitatile s-au lasat pe o parte. Ma simteam acasa, dar doar poate pentru simplul fapt ca eram acasa. Am vrut sa scriu, dar cuvintele nu ma multumeau. Le scuipam printre dinti si ma stergeam de oricat de putin rest ar mai fi ramas din ele. Preferam sa tac si sa ascult orchestra din interiorul meu uman, acolo langa inima si in mijlocul plamanilor. Ma intepa, ma agita, nu-mi dadea pace. Se zvarcolea precum un sarpe intr-un cuib de serpi, precum un gand in cuibul de ganduri din mintea noastra. Ala care creeaza totul din fata ochilor, de la floarea pe care ai rupt-o cand erai mic ca sa o dai cadou iubitei tale de la gradinita, pana la cuvintele care iti apar acum aici in fata. Sunt un singur suflet intr-o mare de fantome cu prea mult control asupra mea. Legati-mi lanturi ca sa le rup cu dintii, puneti-mi calus ca sa il pot scuipa cu cuvintele de mai devreme…
A
Era asezata pe acea piatra trecuta de vanturi ploi si ani peste ani. Din tabloul acesta natural si clasic, se inalta ceva nou si proaspat. Precum o floare sau un copac inflorit dupa o lunga si apasatoare iarna. In acel loc vizitat de prea putine suflete se inalta ea, precum o culoare pusa peste o pictura antica. Am hotarat ca in acele momente sa nu exist, sa nu stric acea liniste si sa stau undeva departe, doar observand. Nu aveam de gand sa pierd nimic, nici macar cea mai subtila miscare a mainii, nici macar un freamat de buze sau o clipire de ochi. Imi zambea de departe, ca si cum ar fi stiut ca sunt pe undeva pe acolo. Imi facea cu mana, ma saluta. Ridicam si eu mana. Parca treceau ore si locul nostru s-ar fi rupt de celelate dimensiuni. Pe iarba mi-am intins geaca si mi-am culcat corpul. Avea sa devina un moment pe care nu il voi uita toata viata. Cerul imi spunea lucruri ce aveau sa vina. Caldura daruita de soare se putea compara doar cu cea a chipului ei. Orice miscare era orchestrata de mici adieri de vant, asa cum un pictor arunca in dreapta si in stanga pensula pe panza.
Cecilia – in lipsa unui titlu inteligent care sa arate exact ce pana mea am vrut sa scriu aici II
M-am trezit frecandu-ma la ochi. Aveam urme de lichid proaspat stors din ochi. Am dat fuga la baie si m-am spalat pe fata, urmarind apa cum isi face loc printre degetele mele. Cam cum facem noi prin viata. Dand tarcoale. Precum cainii aia vagabonzi ce stau lipiti la cur. Precum frunzele cazute toamna, la picioarele universului sau precum mirosul unei ploi de mercur ce intra in porii interiori ai nasului, luand avant spre sistemul nervos al intregii constructii atomice umane. Raman asa cu gandurile astea pana imi amortesc degetele opozabile de la apa rece. Astazi o sa ma numesc Mihaita. Mihaita, astazi, se gandeste la un vis avut azi-noapte. Se facea ca traia intr-o societate abstracta, cu multe masini si putini copaci. Cu geci de piele, conserve de bloc si taximetristi. Mihaita era futut toata ziua la cap de sunetele strazilor. Cand se simtea trist si singur, fericit si prost, se apuca de scris. Nimic concret, nimic complex. Doar cateva chestii pe niste foi lasate mereu pe masa de la bucatarie, printre coji de salam si colturi de paine. Mai venea cate un prieten pe la el, din cand in cand, si isi dadea cu parerea. Dar nimic serios. Numai cativa prieteni aveau sansa sa ajunga in aceea bucatarie, caci Mihaita era foarte pretentios. Nu lasa pe oricine sa vina acolo si sa citeasca. Avea o problema cu increderea. Cateodata, isi punea semnele de carte ca semne de intrebare si se gandea daca si cei care vin acum, sunt de incredere. Se vedea un ciudat, dar nu isi batea capul cu aceasta chestiune, caci stia ca nu prea avea ce sa faca. Avea un suflet de bataus de pe alei, mereu plimbat pe aceleasi pavele si ganduri. Avea cartile in sange si era de parere ca ceea ce pui pe foi trebuie sa fie mereu ceva din viata ta. Macar sa te inspiri de acolo si sa contruiesti dupa, caramida cu caramida, restul. Asa cum oamenii copie alti oameni pentru acceptare sociala sau orice alt cacat, asa si cei care se inpira din alte surse, scriu pentru a deveni ceva ce nu sunt. Dar Mihaita nu se complica. Isi face o cafea, se pune langa Cecilia si se pierde in culorile vii ale geamului. Soarele se misca, norii se strang si durerile se descompun. Isi explica marile axiome ale vietii si sufla in cana fierbinte. De nicaieri, simte o bucata de om pe langa corp, calda si lenta, strangandu-l de abdomen. Intelege ca e Cecilia si se lasa dus de aburul diminetii, peste conserve de bloc, taximetristi, geci de piele decolorate de ploi si femei ce se uita cu ochi de pisica la luna plina ce avea sa vina.
Cecilia – in lipsa unui titlu inteligent care sa arate exact ce pana mea am vrut sa scriu aici
Până când terminasem, vreo două trei lumi se creaseră. Cel mai probabil, erau deja populate cu băștinași și animale. Devenisem ceva, în cele câteva ceasuri petrecute în camera aia îngustă de cămin. Aproape mă speriasem. Toată viața am încercat să plutesc deasupra lucrurilor, să mă piș pe ideologii, să contracarez orice atașament și să privesc retardic cum timpul trece prin mine, prin oameni, prin case și orașe. Purtam mereu un stindard de nimic, veneam de nicăieri și mă îndreptam mereu înainte. Sau măcar așa speram. Joke on me !
Am deschis repede bloguletul să postez căcaturile astea. Așa mă lovise pe mine inspirația. Așa mă mai lovește ea din când în când. Mare nenorocire ! Când mă inspiră, vine de undeva de prin pântece, sau dintr-un coi supraîncărcat. Nu sunt foarte sigur. Man, am un program genetic fucked up.
Am râs un pic de mine. Am deschis geamul și m-am apucat de fumat. Ea dormea încet, pe niște frunze uscate de existență umană ipocrită și denaturată. Lumina îi acoperea corpul gol și parcă vedeai cum porii pielii se deschid, în liniște, ca o floare vândută în piață. Mi-am pus urechea pe abdomenul ei și auzeam cum trosnesc porii. Înfloreau și trosneau, ca o primăvară. E frumos să stai și să vezi ce văd eu. Băi, dar toată ziua să faci asta. Să te pui într-un cot, să te ștergi la gură în caz de ești amator și să îți dilați ochii la aceea compoziție. Să te ții și să refuzi mersul la baie, ca să nu pierzi nimic. Vreo mișcare de mână, vreun clipit de pleoapă sau vreun tremur de buză. Să nu mănânci cu zilele, să nu bei, să nu faci nimic altceva decât să privești. Nici măcar să nu gândești. Cum te cheamă ? Nu mi-a răspuns nimeni. Am numit-o Cecilia și toată lumea a fost ok cu treaba asta. Draga mea Cecilia, astăzi va fi prima ta zi din viață. Ea tace și se mișcă lent, de parcă întregile lumi nu au existat vreodată. Dimensiuni, din părți. Comete, din părți. Galaxii, din părți. Dumnezeu, din părți. Eu, din părți. E doar Cecilia care tace, se mișcă lent și trage pătura deasupra sânilor, acoperindu-mi muzele. Chicotește, se întoarce cu fundul la mine și adoarme.
Băi, eu o să mă căsătoresc cu tine. Știi asta ? Toate femeile au plecat din viața mea. Băi, deci, una n-a mai rămas. Mi-au futut sistemul, au ieșit cu bocancii din locul în care boul de mine le adăpostise și m-au pizdit. Dar tu, tu draga mea Cecilia, îmi arăți fundul și rămâi. Man, chestia asta mă sperie. Dacă drumul meu se oprește aici, într-o cameră de cămin, alături de Cecilia ? Gata, over, totu’ . Dacă o iau și ne căsătorim la bunica’mea la țara și facem trei copii. Doi băieți și o fată. Fata mai mică cu doi ani decât băieții. Așa, când eu nu voi mai fi, ei vor putea să-i rupă muia de asfalt lu’ ăla care o va răni. Îmi cumpăr și un teren, o vie ceva. O îngrijesc, mă retrag. Merg cu soția la pădure în fiecare zi, îi fac ceai când e bolnavă și îi citesc romane de Bukowski, seara, înainte de culcare.
Cecilia, ce dracu mi-ai făcut fată ? Să mor eu dacă nu mi se fute viața în fața ochilor. Iar tu dormi și nu spui nimic. Pătura se ridică și coboară, în ritmul respirației sale. Camera se întinde și se îngustă. Cred că am auzit și vreo câteva uși deschizându-se și închizându-se. Man, tot universul se bulbuca când Cecilia inspira și expira. Saturn se lua cu Jupiter la harță și își trăgeau câte un cap în gură când Cecilia inspira și expira.
În tot timpul acesta, eu priveam pe geam. Bărbați în costume, femei în fuste. Copile de grădiniță, în bluze transparente, susținute de sâni necopți și picioare fragede. Flăcăi de grădiniță, în blugi mulați, boxeri imitație Beckam și ochelari chinezești. Mașini în linie ,taxiuri cu povești și câini vagabonzi lipiți la cur. Așa e când fuți under pressure. Toți oamenii ăia existau pentru mine. Îi vedeam cum aleargă, cum cad, cum plâng, cum își iau bătaie. În fața ochilor mei. Toată intimitatea lor era acum a mea. A unui străin ce vine și pleacă, un străin care nu există pentru nimeni. Sau care nu exista pentru nimeni, până mai ieri.
Termin treaba asta, căci sunt scârbit. Oamenii, în general, sunt scârboși. O să adorm lângă Cecilia. Ea e singura care știe că exist, că respir, că mănânc mult și că mă cac doar fumând. Să fii primul bărbat din viața unei femei e cel mai tâmpit lucru cu putință. Toată viața, Cecilia va compara bărbații cu mine. Unu va fi mai bun, altul mai rău. Unu mai porc, altul mai puțin cretin. Când te gândești că tot universul ei se va învârti în jurul amintirilor cu tine, și că oricât de mult timp va trece, tu vei rămâne mereu boul care i-a futut viața, parcă te simți un pic invincibil. Man, femeile nu se nasc femei, ci devin, pe parcurs, datorită nouă. End of story !
Cât filosofam eu pe blog, mă gândeam la visele Ceciliei. Vor fi triste, vor fi cu mine, vor fi cu happy-ending, cu extratereștri sau cu threesome-uri ? Dracu știe ! Poate toate laolaltă. Tristă că am plecat, cu happy ending, because-because, își va găsi the one-ul și eu cu doi extratereștri într-un threesome. Absurd !
Dau pătură de pe ea și îi mângâi corpul. Mă pun lângă, o iau în brațe, o sărut pe ureche sii îi spun că eu sunt primul bărbat din viața ei, dar nu cred că pot duce toată treaba asta până la capăt. Va veni altul. Ea încuviințează dând din cap, mă săruta și rămânem așa, amândoi, în lumina zilei, câteva ceasuri întregi.
Bah, eu cred că am plâns înainte să adorm…
Gabriel are un suflet mare
Gabriel se aseaza la birou, isi fixeaza marimea fontului si se crede scriitor. Se uita la Gabriela, lungita pe pat, intr-o forma pusa cu rigla. Cand Gabriela se va trezi, el va avea cu ce sa o multumeasca. Gabriel se gandeste la o poezie, la o nuvela poate. Ceva fain sa ii iasa din capusorul ala mic si roscat, invelit in barba de mascul vanator-culegator. Isi pune niste piese vechi si uzate, ca poate-poate, ii trece ceva prin imaginatie. Gabriel, ieri, se certase cu o vecina, ca a lasat pe holul blocului un castron cu bors stricat. Era atat de stricat, incat avea ciupercute inflorite pe margini. El e baiat bun, se gandea la cainele vecinei. Cainele vecinei e un fitos si l-a dat in primire pe Gabriel. Tanti Violeta, asa o chema pe vecina, se duse la usa lui Gabriel si a Gabrielei si incepuse sa se lamenteze pe motive de sanatate. Facea legaturi intre borsul stricat, Turel ( cainele lu’ Tanti Violeta ) si persoana dumneaiei. Se exprima, in ciuda problemei de a stopa fluidele bucale, intr-un mod logic si rational. Tanti Violeta se operase acum 2 luni de amigdalita sau ceva de genul, iar acum, cavitatea ei bucala, excreta un volum de saliva mult ridicat peste cota normala. Avea langa pat o galeata, in care arunca excesul. Turel, cainele fitos, nu era fan al borsului stricat, dar dimineata avea el un tabiet, asa. Se servea cu meticulozitate din galeata stapanei. Daca il vedeai pe holul blocului si il mangaiai, iti oferea la schimb, putin din excesul lu’ Tanti Violeta. Gabriel a patit acelasi lucru. De aici ideea cu borsul. Gabriel credea ca Turelica era otravit, incet-incet, cu saliva. Dar Tanti Violeta i-a explicat ca nu e bine ce a facut. Gabriel, in urma concluziilor rationale a vecinei sale, si-a cerut scuze si a promis ca nu va mai face. Dupa s-a dus si a aruncat borsul in veceu. Avea o oala intreaga pregatita pentru jigodia aia. Gabriela a inceput sa planga si spunea ca nu e bun de nimic. Dar Gabriel era baiat bun si avea un suflet mare. O luase pe Gabriela acum 3 ani de pe strada. In toti acesti ani, Gabriel nu a tipat niciodata la ea. Ea a tipat de nenumarate ori. Dar el avea un suflet mare si nu avea ce face. Se conforma pe zi ce trece cu situatia din garsoniera. Cand Gabriela tipa, el ii facea o cafea si ii cumpara doua tampoane. Si asa trecea ziua. Maine se gandea el la altceva. De sarbatori a dus-o la un restaurant, ultra-mega-smecher. Cel mai fain restaurant din cartierul lor. Timp de 3 luni, Gabriel, zi-de-zi, a strans bani la ciorap. Avea bursa de student, ii mai trimitea ma’sa din cand in cand niste bani si mai scotea si ceva de la un fast-food. Reduse si numarul de tigari, ca sa aiba destui bani pentru Gabriela. Asa sta treaba cand ai un suflet mare. Strangi bani, reduci tigarile si cumperi tampoane. Cand a venit ziua cea mare, Gabriel a cumparat dimineata trei garoafe, doua rosii si una alba. Aia alba era mai mare si tot ansamblul arata ca o pula fantomatica slujita de doua coaie cu exces de sange. Dar el era fericit. Asa sunt oamenii cu suflet mare. Mergea leganat pe strada si se uita la oameni. Inca incerca sa isi gaseasca inspiratia. Si-a luat o doza de Fanta si a baut-o dintr-o inghititura. A ragait cu bule si a intrat in parc. Parcul era pentru el o extravaganta scriitoriceasca, un cliseu. „Aici vin toti poetii si scriitorii” isi spunea Gabriel adesea. Se aseaza pe o banca si isi deschide carnetelul. Asteapta doua minute, cinci minute…jumatate de ora. Nimic nu ii venea in minte lui Gabriel. In toata acest timp, reusise sa deseneze o femeie cu o tzatza. Cealalta, se amuza el, fusese inlaturata datorita cancerului. Isi aduse aminte de Gabriela si pleca rapid spre casa. Pe drum, se tot gandea la femeia desenata. O numise Tanti Violeta. Ii parea rau de acea femeie, asa ca deschise carnetelul si ii facuse unica tzatza, excesiv de mare. Asa, ea, nu va fi niciodata in dezavantaj. Asa fac oamenii buni la suflet. Strang bani, cumpara tampoane si deseneaza o tzatza mai mare.
Un pic despre dureri de cap, un pic despre scriitori, oleaca despre zen si ceva morti pe strada.
In dimineata asta, m-am trezit la 6. Si dupa am adormit si am fost trezit la 6.30. Am adormit iar, dar m-am trezit, singurel, incet-incet, zece minute mai tarziu. Aveam, asa, ambiguu, o durere generalizata de cap, care se datora mai multor lucruri. Unu: m-am culcat ca boul la 4.30. Eu, defapt, nu am vrut sa mai dorm. Am vrut sa fac ca nebunii o noapte alba, dar nu m-a lasat constiinta. Bai, deci constiinta asta e mai ceva ca o sotie. Cand am nevoie de ea, stiti voi, chestii importante, existentiale, e plecata sa se pise. Cand nu am nevoie de ajutorul ei, se arunca de doua ori in cap, isi baga un tampon ca e pe ciclu si face pe-a nebuna. Ori plange. Dar asta, pentru alte capitole. Doi: mi-am futut ceasul biologic Trei: (pe langa subiect) imi place ploaia . Sper ca sentimentul e reciproc.
Sa stiti si voi ca scriitorii, mai mult se prostesc. Nu e lumea lor chiar asa de fututa. Ca sunt unii care scriu despre cat de mult le-a luat sa scrie o carte, in timp ce scriu o carte. Ca dimineata au o durere generalizata de cap si iti enumera niste puncte acolo, de parca tu altceva mai bun nu ai de facut, asa ca stai si citesti interesat motivele. Ca lor le place sa iasa in parc si sa citeasca, dar ar da orice pentru o bauta.
Avertisment: Daca esti cu prietenii tai la o bauta, nu sparge sticlele. Lumea se panicheaza. Asa am patit eu odata, jur. Am spart o sticla, m-am taiat ca idiotul la mana, dupa care am fost obligat sa parasesc grupul. A doua zi lumea spunea ca am inceput sa sparg STICLE si sa o ard aiurea. Eu, pur si simplu, purtam o discutie contradictorie cu patroana barului. Ea voia sa plecam ca sa inchida, eu voiam sa nu faca asta. Defapt, o obligam. Dar cui ii mai pasa ? Ne-am simtit bine.
Deci, mare atentie cu cine beti, cat beti si unde beti.
Si mai am unul. Daca va vedeti fosta pe acolo, in timp ce voi sunteti imbibatiin bere si vin, nu va duceti sa ii spuneti cat de mult ati iubit-o. S-ar putea sa va creada. Am sa va povestesc eu cum sta treaba asta ceva mai incolo.
Mama, sunt mai ceva ca Doctor Oz. Numai sfaturi pe mine. Ionele, da-mi o palma sa ma trezesc ca nu imi sa cred ce se intampla. Cred ca delirez, defribilez si denaturez, la un loc. Ca intr-o alta dimineata, cand m-am trezit ( logic ) si am iesit afara sa fumez o tigara. Am luat o cafea si ma uitam eu cum sta soarele pe cer. Cum bate lumina in flori. Eram poetic, ma intelegi ? Atat de poetic, incat, uitasem sa imi iau ceva pantaloni pe mine. mi-am dat seama dupa cum se uita vecina ciudat la mine. Eu credeam, ca o inspira poezia mea, ca ma apucasem cu glas sa recit ceva despre momentul asta. As fi putut sa o scuip intre ochi pentru confuzia ce mi-a fost data sa o aflu mai tarziu dar eu sunt un vecin model. Fotomodel. Ne-am uitat unul in ochii altuia vreo 2-3 minute. In tot acest timp, eu mi-am dat seama ca nu am pantaloni si ea a inteles ca nu am de gand sa fac vreo ceva in legatura cu treaba asta. Ea a plecat, eu mi-am continuat activitatea. Am mangaiat putin si cainele. Bai, deci eram extaziat in momentele alea. Eram tot numai zen si namaste si treburi din alea. Mai tarziu mi s-a futut momentul, dar am iertat, ca eu sunt un om care iarta mult. Cainele s-a ridicat in doua labe. Era si el tot numai zen. Parca zicea , neata stapane, ma bucur cate vad si treburi din alea ce zic cainii. E tot un ghemotoc de par alb, ca parul de la coaie a lui bunicu. totusi, nu la fel de cret. E al meu de multi ani. Cainele, nu parul lui bunicu’ ( simteam nevoia sa specific ). L-am luat eu de la o fosta cand eram tot numai dragoste si virginitate. Ea avea unul asemanator. Ce mistocarie era cand ieseam toti patru la plimbare, bai Ionele. Toata lumea se uita si intorcea capul. Simultan.
Eu nu prea stiam asta la inceput dar mi-a spus cainele o data cand ne duceam spre casa. Dupa am vrut sa vad daca e pe bune sau mananca cacat. Era pe bune, cainele nu mintea. Dar tot cacat mananca in continuare, ca e caine si pana mea, lor le place treaba asta.
Dupa ce am fost eu una cu cainele meu, m-am usurat langa un copac. Asa se intampla cand iubesti prea mult cainii. Mi-am mai aprins o tigara, sa imi termin cu ea restul de cafea si m-am dus spre strada. Eu stau la casa si e prea smecher sa stai la casa. Ai mai multe sanse sa supravietuiesti in caz de cutremure si alte dezastre naturale. Cand am ajuns langa garduletul meu, aproape ca mi-a stat inima in loc. Deci, aveam un mort in fata mea. Si pe langa el rude de-ale sale care il boceau. La 10 metri de fata casei mele . Si doua masini de politie. Si criminalisti. Si caini. Doamne, dar cu ce ti-am gresit eu oare ? Se trezeste omul, bea o cafea, se scarpina in fund, vrea sa fie poetic cu natura si gaseste un mort in fata casei sale, cu neamuri cu tot. Acum eu cum ar fi trebuit sa reactionez? Il stiam pe decedat, era vecin de-al meu. Sa ma duc sa imi prezint condoleantele, nu puteam. Eram in chiloti, ce dracu ?! M-am gandit sa ma retrag in casa si sa dorm. Am incercat sa fac asta dar nu prea imi iesea chestia pentru ca auzeam vocile neamurilor indoliate. Se tot intrebau de ce a murit, de ce a plecat pe lumea cealalta, de ce le-a lasat singure pe lumea asta. Imi venea sa imi iau pantalonii pe mine ( ce nebunie ) si sa ma duc sa ii spun alora cum sta treaba. Pai, pula mea, avea vreo 80 de ani, dintre care 60 erau marcati de consumul excesiv de alcool. Ce tot te prefaci surprinsa ca nu stii de ce a murit. A baut prea mult, a adormit in timp ce mergea si a facut contact un pic cu asfaltu. A plecat pe lumea cealalta, pentru ca asa fac oamenii dupa ce dau ortu popii. Dar la cum il stim cu totii pe raposat, cel mai sigur s-a ratacit printr-o crasma metafizica si v-a lasat singure pentru ca asta va doreati. Simplu. Util. Doctor Oz.
WTF !!!
Bai Ana…Sa mor daca stiu ce sa-ti mai zic. Nu prea mai merge treaba asta. Ma-ntelegi tu ? Stai mah nu plange, ca nu vorbeam cu tine. Vorbeam cu blogu’. Idioata mai esti ! Aah..tot cu blogu’ vorbeam si acum….
În orice caz, frunzele arată perfect pe pământ !
Clișeu de carte. Era o zi perfectă de toamnă. Din aia, în care se adună în parcuri, foști iubitori de vară și viitori îndrăgostiți de iarnă. O parte spun că e ultimul gust de căldură, o parte spun că e prima mușcătura din plăcintă iernii. În concluzie , frunzele arată perfect pe pământ ! Căci copacii se dezbrăca atât de frumos în perioada aia a anului, iar tu nu poți decât admira. Cam așa cum faci cu o femeie, când își dă jos hainele. Admiri , admiri și iar admiri ! Ce spun eu , cam cum admiri o femeie atunci când ajunge acasă. Deschide ușa și te salută. Tu saluți și stai băiat cuminte pe un scaun din bucătărie cu vedere perfectă spre hol și ușă. Și admiri ! cum se apleacă încep și scoate pantoful stâng și îl aruncă pe gresie. Aproape alunecă pe gresia udă și începe să râdă. Își revine imediat și se așează pe suportul de dulap că să îl scoată și pe cel drept. Își dă părul din ochi și își așează geaca în cui. Te privește cu căldură , căci nu contează de cât timp sunteți , ea tot te iubește. Și tu la fel. De aceea te duci după ea în dormitor și o privești cum își scoate ciorapii și cum își masează tălpile. Pare obosită și ești fericit că nu e din cauza ta. Își suflă în palme în timp ce te privește de sus. Îți mulțumește, îți sărută un obraz și te întreabă dacă vrei cumva cafea. Afirmi și o privești cum se duce lent spre hol și cum își mișcă picioarele mici printre plăcile de gresie…ori marmură. Încă nu știi ce sunt, căci niciodată nu ai știut care este diferența. Ajunge în bucătărie, dă drumul la aragaz, pune cafeaua, se așează pe scaun și aprinde o țigară. Fumul își croiește drum prin buzele-i cărnoase și lichide, ca două miezuri de piersică unse cu miere, și face simboluri, oarecum puerile, în jurul ochilor ei. Ai putea desena o hartă, ai putea construi un turn, ai putea demola un pod cu inscripțiile de pe pielea ei. Două alunițe mici din stânga gurii în formă de semilună arată începutul universului. Un semn din copilărie pe obrazul drept arată vulnerabilitatea umană. Mici linii de riduri la finalul de contur al ochilor arată influența timpului. Se ridică și va pune cafea în căni. Cafeaua curge, frumusețea curge. Odată cu ele și tu. Mai fumează, mai trec secundele. Mai privești, mai trec anii. Și te gândești că admiri construcția Anei, cam cum admiri copacii ce se dezbracă toamna. În orice caz, frunzele arată perfect pe pământ !
Noaptea Anei 