Shahmen

Mi-am lasat stiloul in smoala impietrita a noptii, de vreo doua zile si de fiecare data cand ma gandesc la el ceata neagra imi iese cald din nas, urcand spre ochii cu care vad linistea ce se adaposteste peste al meu oras in aceasta dimineata rece si cu culori manjite, cu dealuri incurcate si cer murdar, ca dupa o ploaie marunta de munte ce spala cuvintele vesele de pe fata oricarui om cu patru membre. M-am trezit in acea dimineata despre care am vorbit adineauri fara corp si fara minte. Totul plutea : cartile, foile cu cerneala separat de orice atom aruncat de vantul care venea din cealalta camera pentru ca era usa deschisa si astfel i se permitea, scrumiera cu mucurile, camera cu peretii si vopseaua lui bunicul, capul si creierul meu. Ma apasa o mahmureala care facea ca totul se fie vis, sa nu aiba palpabilitate ridicata si nici constiinta. Fara sa imi dau seama, am fost ridicat de o idee si tinut sus precum un megalopol al capitalelor lumii. Atat de sus incat pescarusii si corbii si vulturii deveneau din ce in ce mai invidiosi pe maiestria cu care eu urc. Ma impingea din ce in ce mai tare un curent rece sau cald, mai bine cald, care isi facea loc prin toate vertebrele si coastele mele scojite de timp, de calcar si de magneziu. Am ajuns jos pe covor si toate filozitatile s-au lasat pe o parte. Ma simteam acasa, dar doar poate pentru simplul fapt ca eram acasa. Am vrut sa scriu, dar cuvintele nu ma multumeau. Le scuipam printre dinti si ma stergeam de oricat de putin rest ar mai fi ramas din ele. Preferam sa tac si sa ascult orchestra din interiorul meu uman, acolo langa inima si in mijlocul plamanilor. Ma intepa, ma agita, nu-mi dadea pace. Se zvarcolea precum un sarpe intr-un cuib de serpi, precum un gand in cuibul de ganduri din mintea noastra. Ala care creeaza totul din fata ochilor, de la floarea pe care ai rupt-o cand erai mic ca sa o dai cadou iubitei tale de la gradinita, pana la cuvintele care iti apar acum aici in fata. Sunt un singur suflet intr-o mare de fantome cu prea mult control asupra mea. Legati-mi lanturi ca sa le rup cu dintii, puneti-mi calus ca sa il pot scuipa cu cuvintele de mai devreme…

A

  Era asezata pe acea piatra trecuta de vanturi ploi si ani peste ani. Din tabloul acesta natural si clasic, se inalta ceva nou si proaspat. Precum o floare sau un copac inflorit dupa o lunga si apasatoare iarna. In acel loc vizitat de prea putine suflete se inalta ea, precum o culoare pusa peste o pictura antica. Am hotarat ca in acele momente sa nu exist, sa nu stric acea liniste si sa stau undeva departe, doar observand. Nu aveam de gand sa pierd nimic, nici macar cea mai subtila miscare a mainii, nici macar un freamat de buze sau o clipire de ochi. Imi zambea de departe, ca si cum ar fi stiut ca sunt pe undeva pe acolo. Imi facea cu mana, ma saluta. Ridicam si eu mana. Parca treceau ore si locul nostru s-ar fi rupt de celelate dimensiuni. Pe iarba mi-am intins geaca si mi-am culcat corpul. Avea sa devina un moment pe care nu il voi uita toata viata. Cerul imi spunea lucruri ce aveau sa vina. Caldura daruita de soare se putea compara doar cu cea a chipului ei. Orice miscare era orchestrata de mici adieri de vant, asa cum un pictor arunca in dreapta si in stanga pensula pe panza.

Cecilia – in lipsa unui titlu inteligent care sa arate exact ce pana mea am vrut sa scriu aici II

 Imagine

  M-am trezit frecandu-ma la ochi. Aveam urme de lichid proaspat stors din ochi. Am dat fuga la baie si m-am spalat pe fata, urmarind apa cum isi face loc printre degetele mele. Cam cum facem noi prin viata. Dand tarcoale. Precum cainii aia vagabonzi ce stau lipiti la cur. Precum frunzele cazute toamna, la picioarele universului sau precum mirosul unei ploi de mercur ce intra in porii interiori ai nasului, luand avant spre sistemul nervos al intregii constructii atomice umane. Raman asa cu gandurile astea pana imi amortesc degetele opozabile de la apa rece. Astazi o sa ma numesc Mihaita. Mihaita, astazi, se gandeste la un vis avut azi-noapte. Se facea ca traia intr-o societate abstracta, cu multe masini si putini copaci. Cu geci de piele, conserve de bloc si taximetristi. Mihaita era futut toata ziua la cap de sunetele strazilor.  Cand se simtea trist si singur, fericit si prost, se apuca de scris. Nimic concret, nimic complex. Doar cateva chestii pe niste foi lasate mereu pe masa de la bucatarie, printre coji de salam si colturi de paine. Mai venea cate un prieten pe la el, din cand in cand, si isi dadea cu parerea. Dar nimic serios. Numai cativa prieteni aveau sansa sa ajunga in aceea bucatarie, caci Mihaita era foarte pretentios. Nu lasa pe oricine sa vina acolo si sa citeasca. Avea o problema cu increderea. Cateodata, isi punea semnele de carte ca semne de intrebare si se gandea daca si cei care vin acum, sunt de incredere. Se vedea un ciudat, dar nu isi batea capul cu aceasta chestiune, caci stia ca nu prea avea ce sa faca. Avea un suflet de bataus de pe alei, mereu plimbat pe aceleasi pavele si ganduri. Avea cartile in sange si era de parere ca ceea ce pui pe foi trebuie sa fie mereu ceva din viata ta. Macar sa te inspiri de acolo si sa contruiesti dupa, caramida cu caramida, restul. Asa cum oamenii copie alti oameni pentru acceptare sociala sau orice alt cacat, asa si cei care se inpira din alte surse, scriu pentru a deveni ceva ce nu sunt. Dar Mihaita nu se complica. Isi face o cafea, se pune langa Cecilia si se pierde in culorile vii ale geamului. Soarele se misca, norii se strang si durerile se descompun. Isi explica marile axiome ale vietii si sufla in cana fierbinte. De nicaieri, simte o bucata de om pe langa corp, calda si lenta, strangandu-l de abdomen. Intelege ca e Cecilia si se lasa dus de aburul diminetii, peste conserve de bloc, taximetristi, geci de piele decolorate de ploi si femei ce se uita cu ochi de pisica la luna plina ce avea sa vina.