Cecilia – in lipsa unui titlu inteligent care sa arate exact ce pana mea am vrut sa scriu aici II

 Imagine

  M-am trezit frecandu-ma la ochi. Aveam urme de lichid proaspat stors din ochi. Am dat fuga la baie si m-am spalat pe fata, urmarind apa cum isi face loc printre degetele mele. Cam cum facem noi prin viata. Dand tarcoale. Precum cainii aia vagabonzi ce stau lipiti la cur. Precum frunzele cazute toamna, la picioarele universului sau precum mirosul unei ploi de mercur ce intra in porii interiori ai nasului, luand avant spre sistemul nervos al intregii constructii atomice umane. Raman asa cu gandurile astea pana imi amortesc degetele opozabile de la apa rece. Astazi o sa ma numesc Mihaita. Mihaita, astazi, se gandeste la un vis avut azi-noapte. Se facea ca traia intr-o societate abstracta, cu multe masini si putini copaci. Cu geci de piele, conserve de bloc si taximetristi. Mihaita era futut toata ziua la cap de sunetele strazilor.  Cand se simtea trist si singur, fericit si prost, se apuca de scris. Nimic concret, nimic complex. Doar cateva chestii pe niste foi lasate mereu pe masa de la bucatarie, printre coji de salam si colturi de paine. Mai venea cate un prieten pe la el, din cand in cand, si isi dadea cu parerea. Dar nimic serios. Numai cativa prieteni aveau sansa sa ajunga in aceea bucatarie, caci Mihaita era foarte pretentios. Nu lasa pe oricine sa vina acolo si sa citeasca. Avea o problema cu increderea. Cateodata, isi punea semnele de carte ca semne de intrebare si se gandea daca si cei care vin acum, sunt de incredere. Se vedea un ciudat, dar nu isi batea capul cu aceasta chestiune, caci stia ca nu prea avea ce sa faca. Avea un suflet de bataus de pe alei, mereu plimbat pe aceleasi pavele si ganduri. Avea cartile in sange si era de parere ca ceea ce pui pe foi trebuie sa fie mereu ceva din viata ta. Macar sa te inspiri de acolo si sa contruiesti dupa, caramida cu caramida, restul. Asa cum oamenii copie alti oameni pentru acceptare sociala sau orice alt cacat, asa si cei care se inpira din alte surse, scriu pentru a deveni ceva ce nu sunt. Dar Mihaita nu se complica. Isi face o cafea, se pune langa Cecilia si se pierde in culorile vii ale geamului. Soarele se misca, norii se strang si durerile se descompun. Isi explica marile axiome ale vietii si sufla in cana fierbinte. De nicaieri, simte o bucata de om pe langa corp, calda si lenta, strangandu-l de abdomen. Intelege ca e Cecilia si se lasa dus de aburul diminetii, peste conserve de bloc, taximetristi, geci de piele decolorate de ploi si femei ce se uita cu ochi de pisica la luna plina ce avea sa vina.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s